Sistemul juridic românesc este formalist, iar modificările legislative recente l-au transformat într-unul excesiv de formalist.

In ce sens?

În sensul că, deși acordurile verbale sunt recunoscute prin lege ca contracte, o strângere de mână nu este suficientă. Unele dintre motive sunt impuse de lege, iar altele de practică. De exemplu, dacă apare un litigiu între părțile contractante, un acord care nu este cuprins într-un contract scris poate fi cu greu dovedit și nu întotdeauna complet. Așadar, deși legea recunoaște valide aceste „înțelegeri ale domnilor”, părțile nu beneficiază de o protecție juridică suficientă.

Situații care apar în lipsa unor contracte scrise

Există situații în care oamenii aleg să facă înțelegeri verbale și apoi să își trimită reciproc e-mailuri. Ce se întâmplă cu această corespondență, ce valoare are dacă vrem să dovedim ceea ce s-a stabilit prin acordul verbal?

Potrivit legii, corespondența este doar un mijloc secundar de probă. În niciun caz nu are „forța” unui contract scris. Uneori, corespondența poate fi chiar dăunătoare pentru părți, deoarece oamenii tind să spună cât mai multe în corespondență. Ori acest lucru este complet greșit. Orice corespondență de tip „roman fluvial” are ca efect denaturarea înțelegerii inițiale.

Nici măcar facturile acceptate nu constituie o garanție pentru obținerea unei hotărâri judecătorești de obligare a debitorului la plata. Oamenii trebuie să înțeleagă că facturile NU sunt un contract. Au rolul de document justificativ contabil și, eventual, de notificare. Dar nu clarifică aspectele contractuale și, uneori în litigiu, pot fi chiar combatute cu succes.

Pe de altă parte, acordurile verbale sunt greu de dovedit, dar și greu de executat. Pentru ce motiv? Din simplul motiv că toți suntem oameni.

Răspunsul este pe cât de simplu, pe atât de complicat să ții cont de acest lucru.

În negocieri, oamenii promit, fac compromisuri, cresc etc. și, în final, încheie o înțelegere. Fiecare are propria imagine a detaliilor. Fiecare are propria imagine a discuției, care de cele mai multe ori NU coincide cu cea a partenerului contractual. Într-un fel este normal, pentru că doi parteneri contractuali sunt în realitate două persoane cu scopuri opuse care converg într-un singur punct, și anume că s-au ales între ei pentru a efectua o operațiune și în acest fel au pretenții reciproce.

Ca exercițiu de imaginație, să spunem că părțile convin să picteze o casă în schimbul unui preț. Dar nu încheie un contract scris, ci un acord verbal. Aceștia stabilesc că materialele sunt incluse în prețul stabilit. Totuși, în timpul execuției lucrării, prestatorul realizează că necesarul de material este mult mai mare decât se anticipa, deoarece doar odată cu decopertarea poate observa că sunt necesare și unele reparații suplimentare.

Ce se întâmplă în acest caz?

Proprietarul va refuza probabil să adauge unele costuri, iar prestatorul va refuza să continue lucrarea pentru că devine prea costisitoare pentru el. Cu toate acestea, niciunul dintre ei nu va ști cum să procedeze dacă înțelegerea lor nu a devenit un contract scris. Ca și în exemplul precedent, în orice tip de convenție pot apărea elemente de surpriză sau, chiar dacă nu sunt o surpriză, părțile pot să nu-și amintească detaliile pe care nu le-au considerat importante la momentul încheierii acordului.

Sfatul nostru ca specialisti este ca orice intelegere, oricat de simpla ar parea, sa fie transpusa intr-un contract scris. Și orice contract scris ar trebui să conțină detaliile pe care părțile le consideră importante, așteptările pe care le au de la partenerul contractual. Totuși, redactarea contractului trebuie lăsată în mâinile unui specialist juridic. La fel ca sănătatea, la fel ca în orice domeniu în care este nevoie de expertiză și de o viziune de ansamblu, un jurist va ști: să întocmească un contract în funcție de nevoile clientului său, va ști să-l îndrume pe un drum cât mai sigur. pe cat posibil, vei sti sa anticipezi efectele anumitor angajamente.

Toate aceste lucruri se numesc „Atitudine preventivă”.

Dacă sunteți investitor străin în România (persoană juridică sau fizică) ar trebui să fiți la curent cu tratatele de dubla impunere pe care România le-a semnat pentru a nu plăti impozite în mai multe țări. România a semnat acest tip de tratat încă dinainte de 1989.

În 2001, România și Republica Federală Germania au semnat un astfel de Acord de evitare a dublei impuneri privind în principal impozitele pe venit și pe capital. Prezentul Acord se referă la următoarele tipuri de impozite care sunt în conformitate cu legislația fiscală românească: impozit pe venit, impozit pe profit, impozit pe proprietate, impozit pe venitul agricol, impozit pe dividende. În cazul Germaniei, tipurile de impozite acoperite de prezentul acord sunt: impozitul pe venit, impozitul pe corporații, impozitul pe teren și impozitul comercial.

Convenția se va aplica, de asemenea, oricăror impozite identice sau substanțial similare care sunt impuse după data semnării prezentei convenții în plus față de sau în locul impozitelor existente. Veniturile realizate de un rezident al uneia dintre țări din proprietăți imobiliare (inclusiv venituri din agricultură sau silvicultură) situate în cealaltă țară pot fi impozitate în acea cealaltă țară.

În cazul dividendelor plătite de o societate a uneia dintre țări unui rezident al celeilalte țări, acestea pot fi impozitate de acea altă țară. Totuși, rata impozitului impusă de primul stat contractant menționat asupra acestor dividende nu va depăși 5 procente din suma brută a dividendului.

Profiturile comerciale ale unui rezident al uneia dintre țări vor fi scutite de impozit de către cealaltă țară, cu excepția cazului în care rezidentul are un sediu permanent în acea altă țară. În cazul în care rezidentul are un sediu permanent în acea altă țară, acel celălalt județ poate impune impozit pe profiturile industriale sau comerciale ale rezidentului, dar numai pe atâta dintre acestea cât sunt atribuibile sediului permanent.

Această Convenție pentru Evitarea Dublei Impoziții conține și prevederi privind impozitarea câștigului de capital, a profesiilor independente, a pensiilor etc. Este important de menționat că prevederile acestor Convenții trebuie să fie coroborate și cu reglementările UE (aplicabile în România prin Cod fiscal).

Dacă sunteți investitor străin în România (persoană juridică sau fizică) ar trebui să fiți la curent cu tratatele de dubla impunere pe care România le-a semnat pentru a nu plăti impozite în mai multe țări.

România semnează acest tip de tratat încă dinainte de 1989. Este și cazul Statelor Unite ale Americii. Aceste două părți contractante au semnat o astfel de convenție în 1974.

Prezentul tratat se referă la următoarele tipuri de impozite care sunt în conformitate cu legislația fiscală românească: impozitul pe profit pentru societățile mixte (române și străine); impozitul pe venit obtinut din activitati agricole; inchirieri; nerezidenți; salarii, salarii, taxe, drepturi de autor și venituri din orice altă sursă primite de persoane fizice; intreprinderi, altele decat societatile mixte sau intreprinderile de stat.

În cazul Statelor Unite, impozitele federale pe venit impuse de Internal Revenue Code (altele decât impozitele de asigurări sociale). Această enumerare nu este imitativă.

Veniturile din proprietăți imobiliare, inclusiv redevențele și alte plăți în legătură cu exploatarea resurselor naturale și câștigurile rezultate din vânzarea, schimbul sau alte dispoziții ale unor astfel de proprietăți sau ale dreptului care dă naștere unor astfel de redevențe sau alte plăți, pot fi impozitate de către statul în care sunt situate aceste bunuri imobile sau resurse naturale.

În cazul dividendelor plătite de o corporație a unuia dintre statele contractante unui rezident al celuilalt stat contractant, acestea pot fi impuse de ambele state contractante.

Cu toate acestea, rata impozitului impusă de primul stat contractant menționat asupra acestor dividende nu va depăși 10% din valoarea brută a dividendului.

Profiturile industriale sau comerciale ale unui rezident al unuia dintre statele contractante vor fi scutite de impozit de către celălalt stat contractant, cu excepția cazului în care rezidentul are un sediu permanent în acel celălalt stat contractant.

Dacă rezidentul are un sediu permanent în acel celălalt stat contractant, impozitul poate fi impus de acel celălalt stat contractant asupra profiturilor industriale sau comerciale ale rezidentului, dar numai în măsura în care acestea sunt atribuibile sediului permanent.

Această convenție pentru evitarea dublei impuneri conține și prevederi privind impozitarea câștigului de capital, profesiilor independente, pensiilor etc.