Sistemul juridic românesc este formalist, iar modificările legislative recente l-au transformat într-unul excesiv de formalist. In ce sens? În sensul că, deși acordurile verbale sunt recunoscute prin lege ca contracte, o strângere de mână nu este suficientă. Unele dintre motive sunt impuse de lege, iar altele de practică.
De exemplu, dacă apare un litigiu între părțile contractante, un acord care nu este cuprins într-un contract scris poate fi cu greu dovedit și nu întotdeauna complet. Așadar, deși legea recunoaște valide aceste „înțelegeri ale domnilor”, părțile nu beneficiază de o protecție juridică suficientă.
Situații care apar în lipsa unor contracte scrise
Există situații în care oamenii aleg să facă înțelegeri verbale, iar apoi să își trimită reciproc e-mailuri. Ce se întâmplă cu această corespondență, ce valoare are dacă vrem să dovedim ceea ce s-a stabilit prin acordul verbal?
Potrivit legii, corespondența este doar un mijloc secundar de probă. În niciun caz nu are „forța” unui contract scris. Uneori, corespondența poate fi chiar dăunătoare pentru părți, deoarece oamenii tind să spună cât mai multe în corespondență. Ori acest lucru este complet greșit. Orice corespondență de tip „roman fluvial” are ca efect denaturarea înțelegerii inițiale.
Nici măcar facturile acceptate nu constituie o garanție pentru obținerea unei hotărâri judecătorești de obligare a debitorului la plata. Oamenii trebuie să înțeleagă că facturile NU sunt un contract. Au rolul de document justificativ contabil și, eventual, de notificare. Dar nu clarifică aspectele contractuale și, uneori, în litigiu, pot fi chiar combatute cu succes.
Pe de altă parte, acordurile verbale sunt greu de dovedit, dar și greu de executat. Pentru ce motiv? Din simplul motiv că toți suntem oameni.
Răspunsul este pe cât de simplu, pe atât de complicat să ții cont de acest lucru.
În negocieri, oamenii promit, fac compromisuri, cresc etc. și, în final, încheie o înțelegere. Fiecare are propria imagine a detaliilor. Fiecare are propria imagine a discuției, care de cele mai multe ori NU coincide cu cea a partenerului contractual. Într-un fel este normal, pentru că doi parteneri contractuali sunt în realitate două persoane cu scopuri opuse care converg într-un singur punct, și anume că s-au ales între ei pentru a efectua o operațiune și în acest fel au pretenții reciproce.
Ca exercițiu de imaginație, să spunem că părțile convin să picteze o casă în schimbul unui preț. Dar nu încheie un contract scris, ci un acord verbal. Aceștia stabilesc că materialele sunt incluse în prețul stabilit. Totuși, în timpul execuției lucrării, prestatorul realizează că necesarul de material este mult mai mare decât se anticipa, deoarece doar odată cu decopertarea poate observa că sunt necesare și unele reparații suplimentare. Ce se întâmplă în acest caz? Proprietarul va refuza probabil să adauge unele costuri, iar prestatorul va refuza să continue lucrarea pentru că devine prea costisitoare pentru el. Cu toate acestea, niciunul dintre ei nu va ști cum să procedeze dacă înțelegerea lor nu a devenit un contract scris.
La fel ca în exemplul precedent, în orice tip de convenție pot apărea elemente de surpriză sau, chiar dacă nu sunt o surpriză, părțile pot să nu-și amintească detaliile pe care nu le-au considerat importante la momentul încheierii acordului.
Sfatul nostru ca specialisti este ca orice intelegere, oricat de simpla ar parea, sa fie transpusa intr-un contract scris. Și orice contract scris ar trebui să conțină detaliile pe care părțile le consideră importante, așteptările pe care le au de la partenerul contractual. Totuși, redactarea contractului trebuie lăsată în mâinile unui specialist juridic. La fel ca sănătatea, la fel ca în orice domeniu în care este nevoie de expertiză și de o viziune de ansamblu, un jurist va ști: să întocmească un contract în funcție de nevoile clientului său, va ști să-l îndrume pe un drum cât mai sigur. pe cat posibil, vei sti sa anticipezi efectele anumitor angajamente. Toate aceste lucruri se numesc „Atitudine preventivă”.